Răspunsul batjocoritor al destinului la auzul lamentărilor transformate, cu anii, în țipete viscerale trădează ironia divină. Încercarea jalnică de a te agăța de oameni, evenimente ori posesiuni… inutilă.
Tone de ceară arse, milioane de fitile care au fumegat până la consumul total. E imposibil să numărăm rugăciunile sfinților. La fel de imposibil e să contabilizăm numărul slujbelor de pe întreg pământul. Ce e mai mare: numărul religiilor ori numărul zeilor? Și totuși, contează? Contează daca este un creator sau o sută? Dar ce pretenții să aștepți de la un zeu când sacrul devine automatism, un reflex repetitiv? Mâini care se roagă din obișnuință și nu din speranță. Temple goale care și-au pierdut sensul. Tăcerea zeului ca singur răspuns constant. Cerurile au devenit o suprafață mută și surdă, nu mai sunt de multă vreme un spațiu al revelațiilor. Dacă zeii nu au dispărut? Dacă pur și simplu nu mai au loc, noi am devenit prea mari.
Genunchii zdreliți de la prea multe îngenunchieri trădează doar spaima individului. Căința nu se întâmplă niciodată din convingere ci din frica de pedeapsă, din reflexul supraviețuirii – o coregrafie veche, moștenită și înțeleasă superficial, dar pe care o repetăm cu o corectitudine perfectă, care nu mântuiește nimic.
Rugăciunea este o negociere ratată. Nu există negociere acolo unde există frică. Cererile se formulează prost, dorințele sunt articulate deformat. Și asta nu s-a întâmplat ieri, se întâmplă gradual, pe nesimțite. Speranța este uzată, dar o păstrăm din obișnuință. Oamenii vor aprinde din nou fitilul, cunoscând prea bine rezultatul imuabil.
Am învățat să trăim fără răspunsuri, dar nu și fără gesturi. În lipsa sacrului, am perfecționat mecanismul. Am înlocuit rugăciunea cu programul, altarul cu biroul, mântuirea cu eficiența. Ne închinăm timpului, singura divinitate care nu promite nimic și totuși își respectă cu strictețe menirea: erodează. Omul contemporan nu mai crede, dar se teme în continuare. Nu se roagă, dar invocă. Nu speră, dar repetă. Între scepticism și superstiție, își construiește un echilibru fragil, suficient cât să mai poată adormi. Golul nu e suportabil; trebuie umplut cu ceva – gesturi, cuvinte, zgomot… orice.
Repetiția nu mai e greșeală, e metodă. Știm că nu funcționează, dar funcționăm prin ea. Fitilul se reaprinde nu pentru că ar mai exista credință, ci pentru că alternativa ar fi liniștea completă, iar liniștea completă e mai înfricoșătoare decât mânia oricărui zeu.
Așa că mergem mai departe. Corect. Constant. Fără mântuire, lipsiți de revoltă. Doar cu certitudinea că mecanismul va continua să se învârtă, indiferent cine mai ascultă – sau dacă mai ascultă cineva.
