Fiecare suflare își are propriile gânduri, propriile năzuințe, dar împărtășește, culmea, aceleași neîmpliniri ca oricare alta. Impertinența liniștii divine este asurzitoare. Strivește, eviscerează, disecă fără discernământ, fără etică. Palme strivite-n rugăciuni fierbinți, genunchi turtiți sub greutatea păcatelor capitale, fruntea care sărută podeaua îmbibată în mir rânced. Sfinți a căror lacrimi au secat de prea multe secole de adulație absurdă. Rânjetul de satisfacție al sacerdoților îmbuibați de cele sfinte. Sfinte costumate-n ispite ce și-au renegat originea divină săvârșesc astăzi miracole mundane.
Și totuși, dacă toate ființele planetei ar urla în același timp? Oare am atrage atunci atenția asupra noastră? Cineva, oricine, undeva, oriunde tot ar trebui să audă, nu? Și ce folos? Ce s-ar schimba? Poate am avea satisfacția că am încercat. Poate am primi confirmarea că nu e nimeni. Dar nici această rezoluție nu ne-ar mulțumi. Am dori să aflăm dacă nu mai e nimeni sau dacă nu a fost nimeni de la bun început. Angoasa trăiește doar în mlaștinile lipicioase și calde ale incertitudinii.
Simți cum în tine fierbe focul strămoșilor. Te simți dator față de sângele care-ți curge prin venele pe care le-ai împrumutat de la ei. Obligația este apăsătoare, umerii sunt vremelnici. Ți-i amintești în rugăciune, dar îi uiți în nenorocire. Crezi că ce-l ce-ți va urma va termina ceea ce tu nu ai reușit – căci asta este natura egoistă a ființei umane. Vrei să predai ștafeta unei vieți neîmplinite izbăvindu-te astfel de responsabilitate. Poate din teama de a nu dezamăgi. Poate din conștientizarea proprie neputințe, ori chiar din vanitate. Conștientizarea propriei neputinței este salvatoare, eliberatoare. Nu poți fi responsabil de ceva de care nu ești capabil, nu? Și, până la urmă, cum poate un singur individ să satisfacă năzuințele neîmplinite ale tuturor înaintașilor săi?
Agonia existenței efemere este zeificatoare. Ce altceva poate să fie mai divin decât conștiința propriei dispariții. Divinul ființei stă tocmai în refuzul de acceptare al acestui fapt implacabil. Dar de unde atâta putere? Voință surdă, încrâncenare tâmpă, scrâșnet de os pe os… toate pentru ce? La ce (mai) servește viața sisifică a ființei umane în momentul plecării? Satisfacția finală e îmbibată în regrete pestilențiale. Urletul devine slab, ușor de ignorat chiar și de cei de lângă tine. Scrâșnetul sufletului e asurzitor doar în urechile purtătorului. Debarasarea de cele lumești nu se întâmplă cu durere ci cu acceptare. Și totul se întâmplă gradual, pas cu pas; începe cu hainele copilului care ai fost cândva. Se continuă cu înăbușirea sângelui strămoșesc în ultimele fărâme de voință surdă. S-a săvârșit.