Moralitatea, această conduită general acceptată de-a lungul istoriei speciei noastre, de fiecare societate în parte – evident, cu, de cele mai multe ori, adânci diferențe, chiar de la o generație la alta – este, în definitiv, o fantoșă creată după chipul și asemănarea creatorului ei. Ce este obiectivitatea dacă nu o subiectivitate lărgită suficient de mult încât să încapă pe cât mai mulți într-însa? Dacă o sumă de indivizi au o subiectivitate similară, dacă nu chiar simbiotică, aceasta nu se transformă în ceea ce numim obiectivitate? Prin recunoașterea hegeliană nu acceptăm, de fapt, subiectivitatea celuilalt? Dacă la baza recunoașterii, ca cerință primară, stă, în mod aprioric, recunoașterea moralității celui din fața noastră înainte de recunoașterea lui ca individ, aceasta devenind consecința celei dintâi? Astfel, prin distanțarea de celălalt din cauza, să zicem, faptelor sale reprobabile și, deci, incompatibile cu propria noastră moralitate, ajungem să nu îi oferim recunoașterea noastră. Ce altceva poate fi mai îngrozitor? Distanțarea noastră de faptele reprobabile ale celuilalt se traduce prin nerecunoașterea autorului acestora.
Iată cum, în absența celuilalt, dispare obiectivitatea. Iar dispariția obiectivității nu anulează, oare, moralitatea? Nu o sparge în mii de cioburi de șrapnel a căror țintă este sfârtecarea abisului astfel creat? Ce poate fi considerat moral dacă nu avem un altul la care să raportăm această moralitate? Fără o oglindă nu ne putem măsura frumusețea – și, totuși, nu există ceva mai subiectiv decât frumusețea; istoria ne-a dovedit-o în prea multe exemple. Deducem, deci, că nu ne putem baza pe celălalt pentru a ne construi moralitatea și conchidem că existența unei entități omniprezente (și, de ce nu, omnipotente?) devine astfel necesară. Cine să tricoteze conduita morală a vieții dacă nu cineva neîngrădit de un trup vremelnic, supus interferențelor celorlalte conștiințe?
Da, totuși, ce îngrozitoare trebuie să fie o lume lipsită de ochiul providenței. Îngrozitor de nesigură, la asta mă refer. Dacă, în lipsa supravegherii din partea Creatorului, săvârșești o crimă, întreaga responsabilitate de identificare a ta drept criminal – și, evident, de pedepsire a ta – revine organelor statului. Dar cum aceste organe nu pot fi omniprezente – pentru că este fizic imposibil – ce se întâmplă cu fapta comisă, dar nedescoperită? Cel care a comis crima poate fi considerat criminal dacă fapta nu i-a fost deconspirată?
Esse est percipi. – A exista înseamnă a fi perceput.
George Berkeley.
Dacă ceilalți nu mi-au perceput fapta, înseamnă că nu am făcut-o. Dacă providența nu există, moralitatea mi-e neatinsă.
Ce bine, deci, că există Dumnezeu!
