Fiecare literă care formează cuvântul necesar propozițiilor ce slujesc nașterii frazelor e o dulce agonie perversă.
Nu, scriitura nu e doar încă o formă de manifestare artistică. Cu siguranță nu e cea mai pură, ba chiar e foarte departe de puritate, cuvintele fiind perfide lagăre pentru sens. Tensiunea scriiturii vine din disecarea propriei minți, a propriei rațiuni. Nu poți fugi din fața unui gând. Artistul plastic se poate refugia într-o singură culoare, purtându-se ca și cum toate celelalte nu există pentru el. Coregraful poate alege să nu pășească vreodată într-un ritm pe care îl detestă, iar compozitorul poate repeta Da Capo al Fine de câte ori dorește. Nu e mai ușor pentru ei, dar e mai puțin dureros. Nu-ți diseci sufletul pentru fiecare cuvânt de legătură. Nu te ploconești în fața gândului creator, care, în cele din urmă, se dezvăluie doar în parte.
Scrisul nu e descătușare, nu e eliberare prin expresie liberă. Nu, e autopsia unui gând. Autopsia a ceva mai mic decât unghia, pe care ajungi să îl secționezi în multiple părți egale cu speranța tâmpă că astfel va căpăta măcar vreun amărât de sens. Asta cauți mereu: sensul. Cuvântul și gândul, ce altceva mai are la dispoziție scriitorul? Un nenorocit de cuvânt și un tranzitoriu gând. După ce pictezi un tablou îți poți curăța atelierul, dar cum naiba să-ți cureți ființa de mizeria ideilor amorfe rămase în urma actului de creație? Nu o cureți, lucrezi în aceeași mizerie și dezordine în continuare. Fiecare creație rămâne, te urmărește peste tot. Nu devii mai ușor după ce scrii, te împovărezi pe viață.
Scrisul nu m-a vindecat niciodată, dar m-a împiedicat să mă prăbuşesc.
Emil Cioran
Scrisul cere claritate, nu poți arunca cuvinte pe foaie cu speranța că cititorul le va așeza după bunul său plac. Claritatea se naște din durere. Cu fiecare scriere, durerea devine tot mai adâncă, identificându-se tot mai mult cu o surdă agonie. Păi nu mai scrie dacă doare într-atât. Poate suna poetic, dar lipsa durerii ajunge să doară mai tare.
Nu e o lamentare, e un elogiu. Un elogiu al unei munci în izolare, al unui proces intim al cărui rezultat e, în final, aruncat sub privirile devoratoare ale cititorului – acest flămând animal de pradă care halește numai ce este viu, ce conține viață la interior. Și totuși, toată responsabilitatea rămâne a scriitorului. Autorul manipulează sensuri, deci afectează minți, fisurează rațiuni. E un joc periculos, fără plasă de siguranță. Ca mersul pe sârmă: nu ai de ce să te temi de scris, poți cădea doar o singură dată – iar atunci nu mai contează.
