Ateu ori habotnic, nici nu (mai) contează în accepțiunea nemuririi. În scenariul unei vieți eterne și lipsită de spaima morții inerente, de teama viscerală că, într-o bună zi, pur și simplu existența ta va lua sfârșit, probabil prin aceleași mijloace încifrate prin care a și început, ideea unui creator nu-și mai are sensul – și nici locul.
Astfel, existența perpetuă este, fără tăgadă, ucigașul sigur al Creatorului. Căci ce nevoie ai avea, ca ființă fără de sfârșit, ca o altă ființă tot fără de sfârșit (și fără de început!) să-ți fie judecător (imparțial) al propriei tale existențe eterne? Nu infatuarea ori orgoliul ar ucide ideea unui creator, pur și simplu lipsa utilității acestuia, principiul de funcționare și raportare ar dispărea, ar deveni nu doar necredibile cât și nenecesare. În lipsa ideii de moarte, de trecea ,,dincolo”, ce rămâne din Dumnezeu? Dacă totul este un prezent continuu în „aici” și „acum”, magicul se pierde asemeni unui pumn de cenușă azvârlită în ocean.
Dar, oare, spaima ar dispărea? Angoasa cerebrală a lucidității s-ar mai simți până în străfundurile viscerelor? Lipsa responsabilității transcendentale s-ar putea traduce, simplu, în libertate? Oare aceea să fie libertatea absolută?
Omul nu va fi liber până când ultimul rege va fi spânzurat cu intestinele ultimului preot. – Denis Diderot
Sigur că Diderot raporta conceptul de libertate doar la conducătorii mundani ai lumii acelei vremi. Soluția expusă de Diderot ar fi fost, ca principiu, mai simplă, pentru că vorbim de entități lumești, pe care le putem vedea și atinge (deci și ucide). Dar cum să ucizi un zeu? Spunând că el nu există? Acest gând ar fi, oare, în detrimentul tău sau al lui? Cine pierde din acest pariu pascalian răsturnat? Și, mai important, cine își câștigă libertatea?
Dar totuși, conceptul de libertate nu și-ar pierde, oare, sensul intrinsec? Libertatea există numai în tandem cu constrângerile, fie că ele sunt morale, spirituale ori fizice. Cum ziua nu poate să existe decât în dihotomie cu noaptea, iar frigul doar în tandem cu căldura, libertatea și-ar pierde astfel perechea și deci, ar rămâne doar un concept gol, fără dimensiune reală.
Astfel, dacă libertatea se măsoară prin opoziție, absența limitărilor nu ar transforma libertatea într-un vid ontologic? Un abis existențial în care nu mai există alegeri ori responsabilitate… ori sens. Când constrângerile se desprind și cad cu un zăngănit metalic surd, iar alegerile devin irelevante, libertatea însăși își pierde textura, devenind alunecoasă. Fără consecințe, limite ori moarte care să măsoare acțiune, ce (mai) înseamnă să fii liber? Asemeni unui ocean fără țărm, nici libertatea nu mai poate fi percepută – fără margini, apa se pierde în sine însăși și nimic nu mai poate fi numit solid sau real.
Privind astfel lucrurile, libertatea absolută nu mai e un dar, ci o responsabilitate totală, pură și fără vreun reper concret. Sensul nu mai e oferit de sfârșit, de moarte, ci de procesul continuu al existenței, al vieții eterne! Deci nemurirea nu îl ucide doar pe Dumnezeu, ci însăși certitudinea noastră despre ce înseamnă a fi – și tocmai în acest spațiu gol ne găsim: fără frică, dar și fără speranță… pur și simplu asta înseamnă a fi etern.
Oare?
