Ploconirea în fața unei divinități ori adularea „Universului” care ne-a dat viață sunt fugi din fața adevărului existențial imuabil. Dacă divinitățile care s-au perindat prin conștiința colectivă de-a lungul secolelor nu ar fi existat, ele ar fi fost, fără tăgadă, scornite din imaginarul unora sau altora, căutând să îndeplinească scopurile pentru care au fost, de fapt, create.
Fuga de responsabilitate este răspunzătoare de existența divinului în viața noastră. Frica de vidul existențial este vinovată de nașterea (dar și de „moartea”) tuturor divinităților.
Când și cine decide momentul în care o divinitate este într-atât de uzată încât apare nevoia înlocuirii ei cu o nouă versiune, poate chiar un nou model?
Ne temem… ne temem cu putere și fără discernământ de eventuala mânie a unei entități despre care am căzut cu toții de acord că ne judecă acțiunile mundane, dar și că ne va răsplăti (ori pedepsi, după caz) în înaltul cerului ori în străfundurile infernului. Am făcut din teamă un zeu în sine și i ne-am închinat, cu sârg, din prima clipă.
Descătușarea de lanțurile din oțel strămoșesc este teribil de grea, înfricosător fiind gândul că ulterior există riscul de plutire într-o mâzgă absurdă și groasă a lipsei de sens ori a vreunui magnetism mistic.
