Tânjesc. Cu sufletul, cu mintea… ce mai, cu toată ființa! Dar după ce și din ce cauză, oare?!
Sentimentul de naștere tardivă și dezgustul pentru secolul luminilor virtuale se acutizează în ființa mea la fiecare audiție a vreunui șlagăr al anilor ’80. Nu știu dacă putem vorbi de gust personal ori de calitatea unei succesiuni de sunete îmbinate după regulile ritmului și ale modulației, pentru a alcătui o unitate cu sens expresiv per se când avem în față o melodie care (încă) se mai ascultă și după 40 de ani! Dacă nu testul timpului este cel care decide calitatea unei creații artistice de acest fel, implicit schimbarea de generație a auditoriului, nu știu ce altceva ar putea fi.
Fără a cădea în romantism (ori patetism), care va fi artistul sau formația muzicală care, după o pauză de aproape patru decenii, va avea forța să revină în trendingul platformelor de partajare a materialelor video/audio din vremurile care vor să vină? ABBA ne-a arătat tuturor că se poate:
𝘈𝘯𝘥 𝘯𝘰𝘸 𝘺𝘰𝘶 𝘴𝘦𝘦 𝘢𝘯𝘰𝘵𝘩𝘦𝘳 𝘮𝘦
𝘐’𝘷𝘦 𝘣𝘦𝘦𝘯 𝘳𝘦𝘭𝘰𝘢𝘥𝘦𝘥 𝘠𝘦𝘢-𝘢𝘩 – 𝗔𝗕𝗕𝗔 𝟮𝟬𝟮𝟭
Mai departe. Ce mă poate fascina pe mine, până la nivel de obsesie morbidă, la vremurile în care muzica pop era ascultată în discotecile Europei? Lipsa celularelor? Existența unei interacțiuni umane reale? Viața era într-adevăr mai simplă? – dar e de dorit, oare, să fie astfel? Un amalgam de gânduri și o ploaie torențială de întrebări îmi aglomerează până la refuz ființa. Majoritatea fanilor Modern Talking ori Alphaville se întâlneau (laolaltă! – nu în vreo cameră virtuală reprezentată de o șleahtă de pixeli pe o suprafață amorfă, dar care pare, culmea, extrem de vie oricât de mult am privi pe suprafața ei!) pentru a-și asculta artiștii preferați – gadget-urile nu erau, în mod evident, atât de populare ori accesibile precum sunt astăzi. Acum, cu un banal cablu al cărui capăt îl introducem în ureche putem fi purtați, la cerere, în orice perioadă de creație muzicală ne dorim (astăzi nu mai avem nevoie nici măcar de cablu, ne-a rămas doar gâgâlicea de la capătul lui – ce grozăvie!). Cât de multe am câștigat prin faptul că ne putem asculta artiștii preferați oriunde, oricând, oricât! Dar… oare… nu am pierdut nimic pe drum? Oare plăcerea veritabilă a rămas?
Suntem martorii unor vremuri de consumerism muzical lipsit de discernământ. Se caută orice este nou, fresh și cool. Dar ce se întâmplă oare chiar și cu cea mai freș salată după câteva zile în care a fost uitată pe masa din bucătărie? Până și cea mai prețioasă floare este condamnată la moarte din momentul în care înflorirea i-a fost completă! Oare astăzi (și pe mai departe, de preferat!) vom mai avea ocazie să vedem flori cu capacitate proprie de criogenie? Flori de a căror frumusețe, după înflorire, să ne putem bucura oricând și oricât, dar despre care să putem spune, fără tăgată, că sunt cu desăvârșire vii?
