Dacă am înlocui sălile de sport atât de populare astăzi cu sportul din imaginea de mai jos? Tonifiere, pierdere în greutate, creștere în masa musculară… toate astea se pot obține atât trăgând de fiare cât și de ridichi, dar în al doilea caz ai parte și de o alimentație cu adevărat ,,bio”.
Timp de secole omul a lucrat pământul cu unelte cât se poate de rudimentare. O (bună) parte din satele (românești) de astăzi au fost invadate de tractoare și luate în stăpânire de fibra optică. Evident, nu avem de ce să facem revoluție pentru involuție, dar cred că e sănătos să mai cugetăm uneori cu fundu’ pe bordura din fața „coperativei” privind spre tractoarele pe injecție care au înlocuit, într-o măsură semnificativă, căruțele puse în mișcare de dobitoace supuse.
Din păcate (sau din fericire?) nu am avut ocazia de a lucra pământul pentru a-mi umple propria farfurie. Pot doar să-mi imaginez, trecând peste munca istovitoare pe care o necesită „sportul” ăsta, câtă satisfacție îți poate oferi la așezarea capului pe pernă. Cu siguranță că eu romanticizez prin ochi de artist un stil de viață în care, cu cât ne uităm mai departe în istorie, propria existență ajungea la mila capriciilor vremii, a puterii de muncă și a sănătății personale. Deci, îmi cer scuze celor care astăzi lucrează pământul dintr-o nevoie acută și dintr-o imposibilitate de a face altceva, ei cu siguranță nu-mi vor împărtăși vederea.
Astfel, fiecare mușcătură flămândă a hârlețului în pământul din care generații după generații s-au hrănit, s-au îmbogățit ori au sărăcit, iar la final au fost ei înșiși înghițiți de el… fiecare răscolire a pământului te îndeamnă la o meditație surdă. An după an introducem în pământ fărâme minuscule din fructe și legume iar el trimite înapoi la suprafață o plantă care ne va hrăni încă o dată. Ce grozăvie, un pumn de semințe ne hrănește un an de zile!
Când roșiile erau crescute cu sudoarea frunții în arșița soarelor nimeni nu se putea plânge de dulceața și zeama lor. Recompensa muncii era pe măsura ei. Astăzi, pământul e afânat de motoare diesel indiferente, roșiile protejate de gheață în spatele unor construcții care le grăbesc creșterea printr-o lumină difuză și un aer sufocant… cum mai poate, biata roșie, să-și ofere dulceața pe care o dorim și o căutăm cu toții an după an? Într-adevăr, datorită noilor tehnologii nu mai suntem (chiar) la mila naturii și aproape niciodată nu ne întoarcem cu plasa goală din piață… Chimia și tehnologia reușesc să ne hrănească, astăzi, aproape pe toți, dar gustul fad îți trimite gândul la un laborator de cercetare, pe când roșia coaptă-n soarele rural îți umezește ochii gândindu-te la brațele puternice și dibace ale înaintașilor noștri…
Și totuși, ce frumos ar fi să mai vedem un colț din gazonul nostru perfect îngrijit ,,sacrificat” pentru câteva straturi de roșii ori câteva rânduri de ceapă. Dacă în micuța grădină din spatele blocului ar crește câteva ridichi și câte o lăptucă pentru fiecare apartament? Ar fi un motiv de socializare foarte bun. Agricultura i-a ținut mereu laolaltă pe oameni. Deci, ce ar fi să vedem mai mult pătrunjel în locul trifoiului? O fi aducând unul noroc, dar celălalt cu siguranță aduce sănătate!
