Când locuiam la bloc priveam uneori, preț de câteva minute chiar, spectacolul de lumini și umbre al blocurilor vecine. Nu cunoșteam pe nimeni, dar parcă ceva mă lega de ei. Mă gândeam că în spatele fiecărui geam, străjuite de perdele ori draperii, se află vieți, multe vieți! Parcă priveam un terrarium! Priveam spectacolul vieții din primul rând. Priveam și apoi îmi imaginam cine a locuit în apartamentul meu înaintea mea. Oare câți oameni s-au născut și au murit în blocul în care stăteam? Gândul, culmea, nu mă speria ci mă intriga!
Dacă te plimbi pe aleile dintre blocuri e ca și cum ai călătorii prin Univers! De o parte și de alta ai aglomerări de ființei vii, viață claustrată între ziduri de beton suficient de groase cât să nu simți preajma celuilalt, dar îndeajuns de subțiri încât să îl auzi în clipele sale de extaz ori agonie…
Mergeam mai departe. Mă gândeam că ar exista oameni care nu-și pot părăsi locuințele din diverse motive. Ca și oamenii care nu pot părăsi Pământul pentru a cuceri spațiul o dată pentru totdeauna! Universul semăna din ce în ce mai mult cu un dormitor al ființei. Dar unul tranzitoriu, în care ne găsim speriați și dezorientați, căutând în cel de lângă noi înțelegere, speranță… iubire. Dar ochii celui din fața nostră sunt goi și adânci. Oricât am privi nu vom găsi niciodată ceea ce sperăm. Îndrăgostiții sunt, probabil, cei mai naivi dintre pământeni. Dar naivitatea lor este într-atât de dulce…
M-am intersectat cu cineva care-și plimba câinele. Un ghem de blană cu lăbuțe mici și ochi mari, negri. Stăpânul vorbea la telefon cu patos. Prins în discuție, mărea pasul, iar micul ghemotoc făcea eforturi consistente pentru a ține ritmul. Ajunși la scara unde locuiau câinele s-a oprit și a vrut să se împotrivească, dar stăpânul nu a făcut altceva decât să se aplece, să-l ridice ca pe o valiză de mânerul hăinuței pe care o purta patrupedul, ca mai apoi să fie înghițiți de ușa mare din metal a imobilului. Pentru acel animal, forța gravitațională o reprezintă stăpânul său. Așa cum și pentru noi, când eram copii, gravitația ne limita în săriturile pe care le voiam asemuite cu puterile unor supereroi.
Privim mușuroaie de furnici și nu le înțelegem viața, dar dacă cineva ne-ar privi pe noi… ne-ar înțelege oare visurile, năzuințele…? Forfota noastră din timpul zilei, hibernarea din timpul nopții… Tristețile noastre adânci, bucuriile înnobilate de lacrimi fierbinți…
În drum spre casă m-am oprit la non-stop, simțeam nevoia de un vin dulce. Am ieșit pe balcon cu paharul de vin aproape plin, motanul meu moțăia pe balansoar. S-a ridicat, parcă pentru a-mi face loc. M-am așezat ca într-un fotoliul unul cinematograf și priveam viața de pe planeta de vizavi. Erau suficient de departe pentru a nu le putea înțelege limba pe care o vorbeau, dar semănau atât de bine cu noi! Pe un balcon a ieșit cineva cu un pahar ca al meu și mi-a făcut cu mâna, sau așa cred. Nu am știut cum să reacționez, atât eram de obișnuită să fiu doar eu cea care observă viața, iar când viața m-a privit înapoi am înghețat. Avea ochi atât de frumoși, un zâmbet larg și o tinerețe parcă eternă. Distanța era prea mare, dar sunt sigură că așa arată viața!
– Sophie
